unde?

Pana unde suntem dispusi sa mergem?Care sunt limitele noastre atunci cand vrem sa obtinem (cu orice pret) ceea ce ne dorim?
Exista o limita admisa de ego, sau himera satisfactiei finale este atat de mare, incat suntem dispusi sa mergem oricat de departe,fara ca macar sa constientizam acest lucru?

In mod normal as crede ca limita este cea impusa de fapt si de drept de societate,cu precadere de cei din jurul nostru,excluzand incontestabil legile, care au in mare parte un fond necrotic,si sunt concepute tocmai pentru ca se stie ca vor fi incalcate de mai mult de 25% din populatie.

Dar daca tinem cont ca suntem oameni si ca prin firea noastra ne revoltam si tindem sa nu se conformam nici macar regulilor pe care noi ni le impunem din punct de vedere moral,ar trebui sa pretind ca nu exista limite.
Si totusi...exista un punct in care toti ne oprim,fara sa admitem ca nu exista nici un argument lizibil pentru care decidem sa nu mai continuam.Daca ar fi sa o iau sistematic,lucrurile sunt simple.

Eu sunt in punctul x si vreau sa ajung in punctul y.In mod vadit eu imi doresc sa ajung la destinatie cat mai repede cu putinta,dar imi iau in calcul si ce trebuie sa fac pe parcurs,pentru ca oricat de simplu pare,stiu ce resurse am si mai stiu din start cate cai accesibile mie sunt de la x la y.Deci am ales rutele cele mai usoare (raportand eficienta lor si la timpul in care le parcurg)si astfel am aflat si pasii pe care trebuie sa ii fac pana in punctul final.Acum stiu de unde plec,stiu ce posibilitati am(le iau pe rand,pentru ca in cazul in care sunt oprita pe drum,trebuie sa ma intorc sau sa o iau pe ocolite).Luand in considerare toate aspectele, stiu inainte sa plec la drum timpul mediu in care ar trebui sa obtin ceea ce mi-am propus.Apare totusi hazardul si sa nu uitam de liberul arbitru.Risc sa aleg ruta gresit,chiar daca initial am stabilit cele mai bune cai pentru a reusi.Si chiar daca matematic vorbind,se intampla sa aleg calea cea mai eficienta,apare hazardul care imi poate narui calculele initiale.Sa nu uitam ca eu stiu unde vreau sa ajung dar nu pot sa imi garantez ca nu exista totusi un factor care m-ar putea intoarce din drum.Poate chiar drumul insusi.
Si iata ca incep sa-mi elucidez propriul mister.Deci ai toata ecuatia,ai drumul,ai harta catre destinatie si totusi,pe parcurs incepi sa realizezi ca nu mai vrei sa ajungi unde ti-ai propus.De ce?Poate ca in drumul tau ceva te opreste,si nu fortat de imprejurari,fortat poate chiar de propria fiinta.Poti sa realizezi ca de fapt tu ai gasit pe drum ceva mult mai bun decat ceea ce stiai,sau vroiai sa crezi ,ca se afla in acel punct y.
Este magnific ce ti se intampla,dar...ce te opreste sa-ti continui drumul?Pana la urma daca la destinatie nu se afla ceea ce te facea fericit,poti oricand sa te mai intorci inapoi si sa te multumesti cu descoperirea facuta initial.

Unii nu au curajul sa mearga mai departe,altii nu au curajul sa ramana unde sunt,cert este ca avem curajul sa afirmam ca decizia pe care am luat-o nu este cea mai potrivita(oricare ar fi ea, evident).Oare de ce?

Pentru ca intotdeauna realizam ca nu este suficient.Pentru ca vrem mai mult.Pentru ca suntem atat de avizi
dupa necunoscut,suntem atat de ahtiati de ceea ce nu avem inca, incat decidem ca ce avem nu este tot ce putem detine.Este minunat.Atata timp cat nu ne plangem de ce este si continuam sa ne dorim mai mult,existam cu un rost. Dar unde este limita? Si ma refer strict la modul in care ajungem unde ne dorim,nu la destinatie.

Limita este pana la urma acolo unde te opresti.Si o vezi cand stii ca nu poti sau nu vrei sa mergi mai departe. Limita este exact ce ai facut pana in acel moment,si ce nu esti dispus sa faci de acolo inainte.Si cat timp stai pe loc,stii ca de fapt te limitezi.Continua sa mergi si vei putea sa afirmi cu siguranta ca nu ai limite.