de ce?

Motivul pentru care problemele lumii au incetat sa ma mai intereseze este unul simplu,si lesne de inteles.Se trage din adolescenta si are mare legatura cu un moment traumatizant,care mi-a marcat pe deplin evolutia.(Nu incercati sa treceti la finalul monologului meu,pentru ca raspunsul il veti afla indubitabil,pe parcurs).

Un moment pe care, oricat de mult mi-as dori,nu-l voi putea uita niciodata,un moment de cumpana ce a dus la maturizarea mea precoce. Acest moment nu m-a marcat doar fizic,dar si psihic,pentru ca de atunci toti cei care ma cunoasteau se uitau la mine cu alti ochi.Unii credeau ca inteleg prin ce trec,altii credeau ca pur si simplu merit consideratia lor totala. Dar nimic din ce credeau ceilalti nu mai conta,nimic nu avea importanta,pentru ca in mine totul se destramase. Stiam ca nu voi mai putea sa fiu iubita si acceptata de cei din jur in acelasi mod,indiferent de circumstante.
Acum eram diferita si trebuia sa accept acest lucru. Eram ceea ce unii oameni de stiinta ar fi numit "alterare morfologica traumatica". Da. Am fost ranita si mi s-au cerut si bani pentru acest lucru. Salvarea nu ar fi putut sa ajunga la timp,asa ca am mers la spital pe jos,insotita de cativa prieteni,care radeau doar ca sa ma faca sa ma simt mai bine. "Vei supravietui imi spuneau" "E mult sange,dar tu ai din plin" "Nu plange,nu te speria, noi suntem in urma ta"
Pana si doctorul,da,chiar si doctorul radea,doar ca sa ma sustina moral.In sinea lui stiu ca gandea acelasi lucru ca si mine "Oare va mai fi vreodata la fel,daca va reusi sa supravietuiasca?". Radea si ma intreba de parinti.Si eu plangeam mai tare.Oare ce urmau ei sa zica? Oare vor intelege ca totusi vina nu a fost in totalitate a mea? Oare ei m-ar accepta cu aceasta trauma,ma vor creste,imi vor oferi necesarul ca sa merg mai departe?

Nu a durat mult,si nu am simtit acul atat de intens pe cat am simtit frustrarea apasatoare a viitorului incert ce ma astepta.Nu stiu cat a trecut din momentul in care m-au asezat in acel pat,nici macar nu mai stiu cati erau in jurul meu,tot ce imi amintesc este gandul care imi strabatea mintea in acele momente:"cum voi reusi eu sa-mi revin,daca voi supravitui?"

Va intrebati oare ce imprejurare nefericita m-a adus acolo.Veti afla,dar trebuie sa stiti ca nu vreau mila sau sustinere morala,nu vreau bani pentru a-mi spune povestea,nici macar nu vreau sa plangeti,pentru ca lacrimile pentru mine nu mai inseamna nimic.Tot ce vreau este sa nu judecati.

Am incercat sa le explic dupa intamplare ca trebuie sa ma lase sa plec,sa ajung la spital,sa opresc sangerarea,dar nu...ei vroiau cu orice pret sa platesc.Le-am zis ca nu am bani,pentru ca eram o biata pustoaica de liceu,dar nu m-au inteles.Le-am explicat ca sunt prea slaba si ca greutatea mea nu le-a provocat daune,dar nici nu au vrut sa auda.Mi-au cerut si buletinul,ca sa stie unde locuiesc,sa fie siguri ca voi plati ceea ce le datorez.
Si ca sa scap le-am dat singurul meu act prin care puteam fi identificata in cazul in care lucrurile degenerau.

De la brau in jos eram toata plina de sange si in drum spre spital simteam cum fortele imi scad,simteam ca timpul sta in loc si nu ma lasa sa ajung la destinatie.
Candva in ziua aceea,am intrat pe poarta spitalului mai mult vie decat moarta(acum realizez asta) si le-am spus ca am o urgenta.Au vazut sangele,dar nu intelegeau. Le-am spus ce mi se intamplase si au ras,au ras cu pofta dar stiu ca au facut-o doar ca sa ma incurajeze pentru ca in sufletul lor imi plangeau de mila cu siguranta.

Stop.

Intrerup putin pledoaria mea privind evolutia marcanta a acestui personaj,care poate sunt sau nu sunt "eu" si va intreb:Va pasa ce s-a intamplat?
Daca da...ma opresc iar si va intreb...de ce? Credeam ca ati inteles ca nu conteaza acel "eu" care nu esti tu.De ce v-ati pierdut 2 minute din timpul vostru pentru a afla ce s-a intamplat? Poate ca evenimentele nefericite din viata voastra va hranesc pofta de a intra in experientele celorlalti,poate ca va regasiti chiar in ceea ce cititi,dar la ce va ajuta?Daca problema voastra existentiala este atat de complexa,contextual vorbind,cu ce va ajuta sa cititi ceea ce deja traiti?Credeam ca ati inteles ca esti si traiesti ceea ce iti propui.Vrei sa ramai la fel de inchis in cutiuta pandorei? Citeste in continuare.Dar ce te faci cand vezi ca nu exista un final?Nu devii mai frustrat? Nu vrei sa se termine povestea,pentru a trai linistit ca poate nu esti cel mai nefericit om de pe planeta? Ca sunt lucruri mult mai rele care li se pot intampla altora,si in concluzie esti prin excelenta un favorit al sortii,pentru ca spre deosebire de altii,drama ta este infim de mica fata de a altora?Sau mai rau,vrei sa-ti demonstrezi ca ce traiesti tu este incontestabil mai greu de suportat,si prin urmare esti un adevarat martir neinteles?Esti exact ceea ce crezi ca esti. Si asta nu e o scuza in cazul in care esti atat de patetic incat te-ai lasat impresionat de ce ai citit mai sus.

Traim zilnic "ingurcitand" experientele umanitatii la toate nivelurile ei si nu ne dam seama ca de fapt ne pierdem ratiunea in probleme care nu ne privesc.Alimentam chiar aparitia unor drame,pentru ca nu stim sa ne controlam existenta si sa incetam sa ne mai victimizam.Suferim,de cele mai multe ori pentru ca este uman sa suferim alaturi de ceilalti,dar nu ne gandim o secunda ca putem sa ne detasam de tot si sa ne concentram pe lucrurile care ne fac fericiti.Suferi ca sa fii ispasit,nu asa scrie in carti?Dar cum ramane cu noi?Cu tine?Cu viata ta?Poti spune:Da,este o drama,ce i s-a intamplat este rau. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa-ti pese.Suntem o societate si traim dupa reguli,dar nu vedem ca luptand pentru suferintele altora si pentru dreptate,nu facem decat sa sporim numarul dramelor.Dramele exista pentru ca exista oameni care sunt interesati de drame. Intoarceti capul,spuneti ca nu va intereseaza prin ce trec altii,si subit dramele din societatea in care traim vor disparea,pentru ca nu vor mai impresiona pe nimeni.Este atat de simplu. Acum poti sa te opresti din citit,sau poti sa continui,pentru ca poate vrei sa aflii ce s-a intamplat in realitate.Cert este ca vei ramane surprins,si s-ar putea sa primesti o mica lectie de ce inseamna de fapt sa traiesti fara sa dramatizezi.

Actiune.

Reiau cadrul povestirii si reintroduc atmosfera de suferinta,mila,panica si teama.Dar acum deja ai un gust amar si nu mai vrei sa te lasi impresionat de finalul meu,oricare ar fi acela,dar totusi...Poate ca sunt o frustrata care a renuntat la a mai fi solidara cu cei din jur,dupa ce a trait ea insasi o drama.Poate ca finalul meu ar putea explica de ce sunt atat de pornita impotriva altruismului mascat si al solidaritatii mediocritatii.Ce a trait de fapt in acele momente?Ceva banal,amuzant chiar,aproape nesemnificativ.Si ce poate fi mai banal decat a sparge o buda asezandu-te pe ea?Este chiar uman sa te asezi pe buda si este de asemenea si indicat sa o faci.Drama vine din faptul ca a si spart-o si ca ulterior,s-a si taiat,dorsal,evident.Dar ce drama...in fond si la urma urmelor stie cineva ca acest moment nu a fost traumatizant?Cator persoane li s-a intamplat sa sparga o buda cu fundul? Ei bine sper ca m-am facut inteleasa.

Nu este important ce mi s-a intamplat,pentru ca pana la urma depinde de voi cum percepeti intamplarea.Va puteti lasa impresionati de lacrimi,de durerea celuilalt,de suferinta,de efect,dar nu veti stii niciodata daca evenimentele care vi se aduc inaintea voastra s-au derulat asa cum va sunt povestite. Si chiar daca au fost exact asa,de ce ar trebui sa va pese?De ce ar trebui sa va incarcati mintea si gandurile cu ceea ce nu face parte din fiinta voastra.De ce trebuie sa alimentam temerile,durerile,suferintele,traumele,dramele..?

Nu trebuie sa fii robot,poti pur si simplu sa traiesti fara sa crezi ca suferinta este o parte a vietii tale.Ea este fireasca doar daca asta iti doresti, dar poti trai la fel de bine si fara ea.Nealimentata,ea poate pur si simplu sa dispara complet,fara ca cei din jur sa te perceapa inuman. In fond si la urma urmelor nu omori pe nimeni daca nu suferi si nu-ti pasa,pur si simplu traiesti asa cum ar trebui sa o faca toti.