Zilele acestea ma gandeam obsesiv la primul meu prieten. Nu prea stiu exact de ce, cert este ca sentimentul pe care mi-l insuflau acele amintiri din adolescenta m-au facut sa am o reminiscenta asupra unei poezii pe care am scris-o acum aproape 9 ani, cu gandul la el. Si ce a fost intre noi, e ca o emblema a ceea ce inseamna simplitate, fericire, liniste. A durat putin, dar a fost suficient incat sa pot sa invat ca lucrurile simple in viata iti aduc fericirea.
De ce s-a sfarsit ? Nu stiu. Stiu doar ca am acceptat ruptura la fel de simplu (cel putin ca reactie exterioara).
Simteam totusi ca se va intoarce, pentru ca legatura noastra era o oaza de puritate si copilarie.
Si a facut-o, dar eu realizasem ca nu simt acea iubire despre care imi vorbea, si care la vremea aceea nu stiam ce inseamna, sau poate nu vroiam sa aflu.
Ii multumesc totusi ca mult timp dupa despartire mi-a demonstrat si mi-a intarit credinta ca merit o lupta. Iar el a invatat ce inseamna sa pierzi, si sa realizezi ca prea tarziu nu inseamna niciodata "poate".
Iata si povestea, asa cum am transcris-o in versuri aproape albe:
Ce diferiti suntem noi doi, si totusi cat ne-asemanam.
Oare cum pot doi oameni sa traiasca impreuna, si totusi sa-i desparta o lume ?
Sa fie mincinosi si sinceri, straini si-apropiati, prieteni si dusmani, indragostiti si-atat.
Atat mister, intr-o atat de clara lume
Atat calvar in iadul asta sfant.
Atat de bine, printr-atat de rau.
Atata ura hranita din iubire,
Atat de multe lucruri cu si fara tine.
Traiesc, si tu traiesti si mi-este dor, desi vorbesti tacand,
Si viata ta este visare, dar pana cand ?
Acum 14 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu